CLIPITUL

de Andrei Alex Mihaescu

  Cotidianul primăvăratic de după amiază conduce omenirea, în timp ce saturaţia mea transpiră prin a se plimba în liceu, pentru a comunica mai original cu profesorul de istorie. 
Paşii au tăiat jumătate din parter, îndreptându-se spre elevii de serviciu.  
 Cu zâmbetul aruncat, obligat, înţeleg că el e în cabinetul de istorie sau în cancelarie.  
 Mă îndrept spre cancelarie, răsare un profesor, iar eu îi arunc respectabil un salut artificial. Forţa de frecare scapă de el, iar mâna mea dreaptă leşină pe uşa cabinetului. Uşa bătrână de atâta neîngrijire începe a flutura holul singuratic în noi principii cu decibeli plânşi de scârţială. Holul nu se bucură prea mult de pachetul de soare tocmai intrat pentru că intervine umbra mea.
Clasa e, într-adevăr, plină în linişte, dar goală în senzorii trimişi din carnea omului. Umbra nu se mişcă pentru câteva secunde pentru că sunt nedumerit. “Nu am întârziat, citeşte calm gândul şi am să-l aştept.”
 Opresc eliminarea de pachete de soare pe hol, folosind puţini newtoni pentru a lipi uşa la loc. După ce o lipesc clipesc iar deodată respiraţia se opreşte corpul meu devenind nemişcat… 
Totul e în albastru încântător, chiar şi lumina are o nuanţă deschisă de albastru, identificându-se după umbra şi intensitatea culorii. E o realitate albastră. 
 După ce respir mai clipesc odată, dar nu revin la realitate. Apare o nouă schimbare ce constă într-un cadru gri. Rămân nemişcat, speriat cu gânduri întunecate. Ochii mă dor şi trebuie să clipesc, ca apoi ei să admire o atmosferă verde.
Catedra e verde, tavanul este un verde deschis luminat, parchetul e cu un verde mai închis.
Această atmosferă plânsă mă oboseşte, îmi pun mâinile la ochi şi îi ţin strânşi. Îi deschid. Răsuflu uşor, am revenit la realitatea normală.
 Uşa se deschide, mă întorc, iar profesorul Manole mă întreabă înflăcărat:
-Ce faci, tinere ?
Îi arunc un zâmbet trist şi îi dau un răspuns ca pentru cei ce mă înţeleg:
- Nimic deosebit ! 
Îmi pune mâna pe umăr şi ne îndreptăm spre catedră, în timp ce clasa este deranjată de decibeliii noştri. După cinci minute, el îşi aduce aminte că trebuie să-mi aducă un ziar. Iarăşi rămân singur, în timp ce uşa se lipeşte.
 Trebuie să clipesc, dar mi-e frică ! Încep a mă obişnui cu această clasă roz şi nu mai sunt atât de stresat, observând acum materialul maro. 
După ce clipesc, buzele admiră societatea materială vopsită în mov, galben, violet, oranj, grena, până când răsare în clasă profesorul. 
 Am revenit la normalul multi-colorat. Iau tot ce e pe catedră şi-l rog pe profesor să mergem la bibliotecă.
 După câteva zile mâncate de mine, intru iar în clasa singuratică. Aceeaşi realitate venită în şir indian cromatic.
 De atunci am început să nu mai intru în acea clasă, mai ales când era singură. Am intrat şi în alte clase când erau singuratice, dar numai în cabinetul de istorie aveam parte de acest fenomen.