Teleportare

Crengile slabe de îngeri şi înmugurite recent de o nouă atmosferă, încearcă să nu-şi mai amintească de iarnă. Genunchiul drept se lipeşte de scândurile verzi şi vechi ascunse de tejgheaua nouă a fântânii în care palmele dorm, degetele au diferite coşmare iar aerul proaspăt de dimineaţă continuă să mă spele pentru a nu fi adeptul letargiei. Imediat pleoapele resimt fulgerul sunetelor ce troncăie visător pe drum. Societatea rurală respiră în continuare alături de vecinul Culiţă ce ascultă de conştiinţa pacifismului dotat cu o cultură nescrisă, faţa alături de pielea mea se mişcă la îndemnul vocii acestuia ce explică un salut fericit apoi îşi continuă drumul în deal spre cireşi în timp ce eu revin la liniştea filozofică. O mână cade nedureros pe simpla cană, ochii încep a visa uitându-se la fluidul fermecător ce dansează în suport apoi coboară spre dinţi iar limba mi se revoltă civilizat când sesizează grame de senzatii reci ce se pregătesc a fi înghiţite de mine. Agitaţie multă, multă prin beznă ... Suntem mulţi care atacă dar cu mâinile goale şi fără să simţim ceva. Duşmanii invizibili ne aşteapză dincolo de râul secat unde e prea întunecat. În dreapta mea aleargă Silviu, coleg din liceu, fiind îmbrăcat într-o jeacă roşie în care este agăţat şi un rucsac, eu într-o jeacă neagră de primavară. Atmosfera e plină de fum ciudat de negru ce nu-mi oferă posibilitatea de a-i vedea pe ceilalţi din grupul nostru care luptăm pentru echilibru social, chiar dacă sunt împins de mâini din spate, chiar dacă mă izbesc şi mă împiedic în ei, dar tot nu-i simt vizual ci doar pe Silviu ce prezintă un fizic disperat. Apar zgomote ciudate, ascuţite, înfioratoare de dincolo de râul secat unde este depus pericolul de care ne tot apropiem. Înaintez faţă de Silviu, iar deodată nu se mai aud zgomote pe pietriş. Îmi dau seama că membrii grupului nostru s-au spulberat chiar aproape datorită pericolului. Mă întorc speriat şi îl obeserv pe Silviu aruncat la pământ dar însoţit la abdomen de o lumină roşie. Jenunchii mei se apropie de corpul lui iar acea lumină falsă e un glonte laser. Scot glontul ce are o lungime de 11 cm şi un diametru de 1.7 cm. Ating din greşeală vârful acestuia şi simt cum el a început să-mi sugă sângele din arătatorul drept. Mă ridic rapid în timp ce glontul se strecoara printre jenunchii lui Silviu care nu-mi oferă nici un zgomot, nici un semn de respiraţie. Când hotărăsc să-l ridic de sub braţe, văd prin plete cum sutele de gloanţe izbucnesc spre corpul meu... Cana nu e golită nici pe jumătate şi o scap de la gură ca şi cum aş fi înţepat din spate, ea cazând pe lemnul verde ce îmbracă fântâna. Speriat şi străin încă cu mine, mă uit la arătătorul drept care într-adevar e plin de sânge în timp ce îmi apare bunica cu o intonaţie calmă : -Nu te-ai spălat încă pe faţă ?..... Multumesc pentru ca ati citit povestirea lunii iulie 2009 Autor povestire : Andremis

VISUL

de Andrei Alex Mihaescu

  Timpul toarce nepăsător printre oameni, trece prin blocul calm în care mă odihnesc, uitându-se la cerul curat; e trecut de ora cinci.
 Apartamentul singur mă analizează ca un bătrân ; spatele meu, născut de cinci ani, se înţelege paşnic cu fotoliul înalt care mă alintă în braţe. Respiraţia mea pândeşte televizorul, expus la patru metri de picioarele mele, unde plătesc pentru gravitaţia de la etajul trei. După comanda desenelor animate, corpul meu rezâmbeşte: uriaşul Tom este iarăşi păcălit de chestia aia mică, Jerry. Încercările, fără sens, continuă să învie în pachete de culori, având ca hartă pe Tom, iar la eşecurile acestuia determin pereţii să se sperie de râsul meu de băiat brunet, care, tocmai săptămâna trecută a împlinit vârsta ce şi-o merită. 
  Urmăresc cu inimă o altă acţiune : umanizatul Tom, grijuliu, pregăteşte de mâncare puţină bombă, împăturită de o savoare de caşcaval ce-l droghează pe Jerry, care alunecă, simpatic, din pat, îndreptându-se spre dejunul sosit acasă, fără comandă. Fiind mic, îşi alege mâncarea şi o introduce cu experienţă în stomac, iar restul, datorită sensibilităţii lui, îl duce, printr-un canal, răsărind în spatele lui Tom, foarte amabil, întinzându-i ca o surprinză buchetul de bombe, apoi dispărând într-un mediu protector. 
Tom, încântat, admiră mireasma bombei ce tocmai îi înnegreşte corpul-desenat, iar atunci cerul gurii mele e larg ....
  Constat că e ora şase fix, într-o jucăuşă vară, apoi îmi îndrept privirea asupra expoziţiei de mişcări desenate, iar pisica uriaşă cade, cu ajutorul unei banane savurate de micuţul...  
  Deodată, văd imagini transmise cu spaimă în direct. Le recunosc. Sunt imaginile sinistre ale oraşului meu, care începe să fie înconjurat de fum. Sunt răpit de frică. Văd, prin perdeaua rară şi plânsă, cum fumul urcă pe la geamul încolţit, spre care vreau să mă îndrept, cucerit de curiozitate. Dau perdeaua într-o parte şi văd cum un bloc aflat la trei sute de metri de mine a fost distrus. Zgomotele cresc, iar blocurile se dărâmă, prin bombele donate de elicopterele care murdăresc cerul.
 Acum, groaza mă determină să cunosc o altă parte din mine, iar gândurile se maturizează; mă întreb unde-mi sunt părinţii, dacă mai trăiesc... Oare bunicii, din satul depărtat de oraş cu peste 60 de km, ştiu ce se întâmplă aici ? Tot acum, îmi răspund prin nişte întrebări : dar blocul meu când va fi dărâmat...? mai are sens să ies de aici? ... altfel, am să mor…?
  Se nasc zgomote la uşă; atunci îmi iau adio de la geam, fugind spre ieşire, dar observ televizorul închis. Deblochez repede uşa prin cheia atârnată : e vecina mea, dependentă de frică, singura bătrână din blocul meu care o înlocuieşte pe bunica. Mă apucă de mâna dreaptă şi mă trage după ea, scotând sunete disperate, pe care nu le înţeleg; forţa mâinii ei de peste 73 de ani, îi spune mânuţei mele că vrea să mă salveze.  
  Coborâm acum pe scările mici, unde nu mai e nimeni, în afară de noi doi şi de spaimă. Nu ştiu cum am ajuns atât de repede la parter, grăbindu-ne să ieşim de pe holul acestuia, iar răsuflările grele ale bătrânei fac ecou. Uşa, afectată de atmosfera războiului, e închisă; o deschid, cu greu, prin împingerea mânuţei, care se tot întreabă dacă va mai supravieţui. 
  Fac primul pas şi sunt lovit dur de fum şi de zgomote specifice morţii. Al treilea pas cade, neîngrijit, pe a treia treaptă, în timp ce bătrâna este nevoită, de energia mea, să calce pe a doua treaptă, într-un fundal în care sunt aşezate, în top: strigătele oamenilor – oameni care nu au timp să-şi ia adio de la viaţă.Gloanţele, nemulţumite că au fost inventate, curgând pe asfaltul înlocuit de sângele izvorât din carnea pământenilor. Coborâm scările şi ne îndreptăm spre bulevardul ce sărută blocul nostru, la 40 de metri, iar când ajungem aproape de jumătatea distanţei, plânsul unui copil ne opreşte. Bătrâna se întoarce, speriată, mă lasă şi intră în bloc, pentru a scoate plânsul afară. 
  Când bătrâna se îneacă în bloc acesta este înţepat de bombe, observând cu durere cum el începe să moară.
Fugărit de praful morţii, însă cu gândurile oprite asupra bătrânei, cobor bulevardul. 
Încep să fug, cu ochii închişi, mi-e frică să mai văd, nu suport ce se întâmplă, încerc să-mi imaginez bezna şi să-mi oblig pleoapele să se ghemuiască, să-mi forţez urechile să mă asculte pe mine şi nu zgomotul care dansează prin oraş.  
  Alerg mult, în beznă şi surzenie... deodată, şosetele gri, înmuiate în sânge, mi se împiedică în nişte victime. Mai întâi mă uit în jur şi văd blocuri terminate de viaţă, apoi observ, la picioarele mele, doi oameni aşezaţi unul peste altul... şi atunci genunchii îmi alunecă, lângă ei. 
  E o femeie deasupra, cu braţele întinse pentru a proteja celălalt corp; mânuţa mea cade uşor, pe umărul ei stâng, iar când îl ating, apare în mine o spaimă... apuc cu greu umărul femeii, şi încerc să o despart de bărbatul ce o sărută cu trupul, iar după câteva secunde, o întorc cu faţa către cer şi ea îşi dă ultima suflare. Când vreau să-i privesc faţa, un nor negru trece şi mă ceartă că nu am murit, însă nu-l bag în seamă; faţa mea alunecă uşor spre cea a femeii...
  Deodată, faţa îmi cade peste a ei, peste faţa mamei mele... 
  Izbucneşte acum în mine o trădare urâtă, în plâns, şi spun cuvântul magic “MAMĂ”... 
 Îi simt obrazul rece, lacrimile îmi curg peste el şi-l spală, îi vorbesc, regretă. Nasul mi se murdăreşte cu sângele care tot izvorăşte îndrăzneţ peste cel vechi, părul meu îi alintă fruntea, atât de moartă, plânsul mi se îneacă, în gură, în cristale mi se oglindeşte corpul mamei, care începe să putrezească; respiraţia mi-e conturată de existenţa ei. Îmi aduc aminte de ceva, ridic capul, merg puţin pe genunchi şi găsesc o sacoşă albă, lângă piciorul unuia. În ea văd cadoul meu, promis de săptămâna trecută-atunci tata nu luase încă salariul.
  E un elicopter de luptă şi un soldăţel cu o armă laser. Mă ridic în picioare, în mâna dreaptă iau elicopterul, iar în cealaltă, soldăţelul.
  Întind mâna dreaptă şi-l analizez crud, apoi privesc fundalul plin de fum şi cum un bloc e dărâmat de elicoptere. Întind mâna stângă şi simt plăcerea soldăţelului, pentru că are armă, aud cu claritate şi gloanţele atât de reale, neiertătoare.
  Las soldăţelul să cadă şi apuc cu ambele mâini elicopterul, zicând:
  “Halal plastic! Halal realitate! Adică, când voi fi mare, îmi va plăcea să-mi ucid părinţii?! Îmi va plăcea să distrug casa bunicii, atât de specială ?
 Să-mi omor bunica, care merge atât de greu ? Să moară motanul, leşinat de somn, pe cuptor, acolo unde am început să pictez...?”
  Pe asfalt trântesc cu ură şi lacrimi elicopterul, distrug şi celelalte bucăţi, dând cu piciorul în ele, până când nu le mai văd.
  Iau soldăţelul plin de sine, văd un stâlp şi-l pocnesc de câteva ori, până când îl sfărâm complet, spunându-i : 
 “Pentru asta eşti bun ? Nici nu ar mai trebui să arăţi a om. Zilnic mor bătrâni pentru că nu sunt ajutaţi, iar voi...” 
  A mai rămas un picior; îl ridic şi încep să urlu, ţinându-l în mâna stângă, sus :  
  “E atât de greu să ai gânduri care să-ţi spună că nu exişti şi că eşti doar un irosit ? O banană stricată e mai folositoare în mormânt, decât tine.” Îi spun, în şoaptă, apropiind piciorul de ochii mei:  
  “Odată ce te-ai născut pentru iad, de ce mai speri la RAI...?”, aruncându-l departe.
 Revin la tatăl meu, şi-i spun: 
“Vreau să mă joc, tată! Doar cu tine... nu cu prostiile din plastic ...”, lacrimile mele strecurându-se prin cămaşa descheiată la gât. Mă las, mult, topit de tristeţe, pe pământul meu, degetele mi se mai mişcă din când în când în ţepii lui şi în palma mamei.  
Din când în când respir datorită ochilor deschişi care privesc prin fum, bărbia tatălui.
  Încep să apară, în memoria mea, amintiri plăcute, cu familia mea, pe atunci vie, însă culorile sunt imediat şterse de război. Gândurile mele se întreabă dacă să mor lângă trecut, în acelaşi pământ cu ei sau dacă mai are sens să trăiesc. 
  Cu greu încep a trăi, corpul mi se mişcă încet şi reuşesc să mă ridic, cu gândul la ce este jos. Mă uit în jur şi mă întreb: “Să stau aici să mor, lângă ei, sau să plec ? Ei sunt morţi, deci şi eu... voi pleca”. Mă întorc la dreapta, iar paşii curg pe bulevardul destrămat de ce poate fi viaţă fiinţă şi zâmbet uman...
  Merg alene, astfel încât şosetele să-mi poată clăpui în sânge, respir orice secundă, fără grija morţii, văzând cum gloanţele strălucesc ca nişte steluţe, iar bombele devin o sursă de lumină artificială, prin fumul negru.
  Din greşeală, cade o bombă în faţa mea - nu are timp să-şi ceară scuze, pentru că nu m-a ucis - afirmându-se printr-o groapă mare, eu mă ridic, continuând să merg şchiop. Mă opresc lângă un semafor, păstrat ca o statuie pentru continuarea vieţii. Mă uit la bulevardul ce se destramă de speranţe materiale, în timp ce spatele meu se îndrăgosteşte de monument, pentru o odihnă seacă. Sunt cuprins de o respiraţie tot mai calmă, capul mi se lipeşte de stâlp şi văd o bucaţică de cer, care de acum o oră, speră la o eliberare...  
  Apare în faţa mea un nor mâzgâlit de fumul bombelor şi al strigătelor. Observ cum fiara cenuşie, curioasă, mă întreabă :  
”Nu ai murit... încă ?“, îşi încruntă ochii şi mai mult, prelungindu-şi faţa flămândă de moarte, iar eu îi răspund, plictisit :
“Am să mor!... dar căpitanul a întârziat”. Nervos că nu mor acum, alunecă din privirea mea.
În liniştea războiului, gândul se întreabă, în mine : “Ce să fac ?... până vine...!!!“ 
  Încep să admir peisajele morţii, să văd cum totul se distruge, devenind un mormânt, dar mă plictisesc toate acestea ! Mă uit la ceas şi văd că e şapte şi şase minute, apoi arunc ceasul, pentru că nu-mi trebuie. După câteva respiraţii, pleoapele mele, de cinci ani, se ating şi le lipesc, în timp ce sunt împuşcat… cu întrebarea: “Ce să visez ?“ Singurul răspuns rapid, era: “amintiri “. 
  Cel mai bine e să îmi amintesc ce era acum mai bine de o oră. Văd în ceaţă televizorul care se uită mirat la mine, îl stabilesc bine în memorie, preluat fiind tot din amintire. Văd pe ecran cum se mişcă ceva, dar, pentru moment, nu evoluez şi mă uit în jur. O lumină mă salută de la o fereastră, pereţii îmi spun că mă recunosc. Mă pregătesc pentru vis, lipesc mult mai bine pleoapele. Spectacolul războiului este uitat de ureche, încercând să visez. Nu vreau mai mult. Nu vreau război şi părinţi morţi alături de viitor, ci vreau să am parte de ceea ce era acum o oră, nu de paradis, ci de lucruri umane şi simple. Mă mulţumeşte acel moment... ştiu că se poate doar prin vis. Mai încerc o dată, dar sunt afectat, nu văd clar, nu reuşesc să trăiesc în acel moment sfârşit cu aproape două ore în urmă. Gândul munceşte, alături de corp, dar tot nu pot, chiar dacă îmi doresc să visez. Găsesc un răspuns în timp ce încerc să visez.
  Mai trebuie să-l aştept. Deodată, aud un zgomot mare, iar eu mă pregătesc. Intră în mine. Gata! A venit! Dintr-o dată, visez. Văd din ce în ce mai clar camera luminată de fereastră, văd televizorul ce exprimă o fostă artă... 
. După comanda desenelor animate, corpul meu rezâmbeşte: uriaşul Tom este iarăşi păcălit de chestia aia mică, Jerry. Încercările, fără sens, continuă să învie în pachete de culori, având ca hartă pe Tom, iar la eşecurile acestuia determin pereţii să se sperie de râsul meu de băiat brunet, care, tocmai săptămâna trecută a împlinit vârsta ce şi-o merită.

CLIPITUL

de Andrei Alex Mihaescu

  Cotidianul primăvăratic de după amiază conduce omenirea, în timp ce saturaţia mea transpiră prin a se plimba în liceu, pentru a comunica mai original cu profesorul de istorie. 
Paşii au tăiat jumătate din parter, îndreptându-se spre elevii de serviciu.  
 Cu zâmbetul aruncat, obligat, înţeleg că el e în cabinetul de istorie sau în cancelarie.  
 Mă îndrept spre cancelarie, răsare un profesor, iar eu îi arunc respectabil un salut artificial. Forţa de frecare scapă de el, iar mâna mea dreaptă leşină pe uşa cabinetului. Uşa bătrână de atâta neîngrijire începe a flutura holul singuratic în noi principii cu decibeli plânşi de scârţială. Holul nu se bucură prea mult de pachetul de soare tocmai intrat pentru că intervine umbra mea.
Clasa e, într-adevăr, plină în linişte, dar goală în senzorii trimişi din carnea omului. Umbra nu se mişcă pentru câteva secunde pentru că sunt nedumerit. “Nu am întârziat, citeşte calm gândul şi am să-l aştept.”
 Opresc eliminarea de pachete de soare pe hol, folosind puţini newtoni pentru a lipi uşa la loc. După ce o lipesc clipesc iar deodată respiraţia se opreşte corpul meu devenind nemişcat… 
Totul e în albastru încântător, chiar şi lumina are o nuanţă deschisă de albastru, identificându-se după umbra şi intensitatea culorii. E o realitate albastră. 
 După ce respir mai clipesc odată, dar nu revin la realitate. Apare o nouă schimbare ce constă într-un cadru gri. Rămân nemişcat, speriat cu gânduri întunecate. Ochii mă dor şi trebuie să clipesc, ca apoi ei să admire o atmosferă verde.
Catedra e verde, tavanul este un verde deschis luminat, parchetul e cu un verde mai închis.
Această atmosferă plânsă mă oboseşte, îmi pun mâinile la ochi şi îi ţin strânşi. Îi deschid. Răsuflu uşor, am revenit la realitatea normală.
 Uşa se deschide, mă întorc, iar profesorul Manole mă întreabă înflăcărat:
-Ce faci, tinere ?
Îi arunc un zâmbet trist şi îi dau un răspuns ca pentru cei ce mă înţeleg:
- Nimic deosebit ! 
Îmi pune mâna pe umăr şi ne îndreptăm spre catedră, în timp ce clasa este deranjată de decibeliii noştri. După cinci minute, el îşi aduce aminte că trebuie să-mi aducă un ziar. Iarăşi rămân singur, în timp ce uşa se lipeşte.
 Trebuie să clipesc, dar mi-e frică ! Încep a mă obişnui cu această clasă roz şi nu mai sunt atât de stresat, observând acum materialul maro. 
După ce clipesc, buzele admiră societatea materială vopsită în mov, galben, violet, oranj, grena, până când răsare în clasă profesorul. 
 Am revenit la normalul multi-colorat. Iau tot ce e pe catedră şi-l rog pe profesor să mergem la bibliotecă.
 După câteva zile mâncate de mine, intru iar în clasa singuratică. Aceeaşi realitate venită în şir indian cromatic.
 De atunci am început să nu mai intru în acea clasă, mai ales când era singură. Am intrat şi în alte clase când erau singuratice, dar numai în cabinetul de istorie aveam parte de acest fenomen.