miercuri, 10 martie 2010



Butonul Căldura străpunge omenirea urbană determinând-o să se retragă prin interioarele reci şi liniştite ca să absoarbă câteva minute de somn. Cheia este aruncată de uşa apartamentului singuratic iar genunchii coboară pe scări şi ies din bloc pentru a doua oară astăzi prin uşa ce mă onorează cu un scârţâit. Corpul mi se plimbă calm pe asfaltul fierbinte şi trebuie să ajungă la prietenul Mihai pentru a lua muzică nouă, cunoscut prin internet de acum doi ani. Strada principală ce duce spre piaţa Plevnei este abandonată de pantofii mei pe o alee din stânga. Între două coloane de blocuri este un spaţiu verde dar stăpânit de imaginaţia jocurilor când este cazul iar în capăt e o magazie care de fiecare dată mi-a atras atenţia într-un mod special. Mă opresc din mers simţind o înţepătură la inimă şi-mi spun că e timpul să intru. Mă uit prin împrejurimi, doar unui om i-am auzit respiraţia apoi a dispărut iar la balcoane nici o formă umană nu admiră tipurile de natură. Puţin fericit mă îndrept spre magazia din tablă ruginită şi lipsită de uşă. Curiozitatea e mai mare acum ! Am ajuns înăuntru ! Nimic deosebit decât goliciune, beton şi praf ieşit în evidenţă cu ajutorul rezelor ce pătrund nemărginit prin micuţul geam . Încep să mă plimb liniştit prin ea după câteva secunde uitate. Un buton bătrân, roşu mă atenţionează că există dintr-o dată pe unul dintre pereţi şi atunci ajung în faţa lui odată cu emoţiile . Degetul împins de mine se apropie de el, scârţie puţin de la apăsare apoi mă roagă sa-l las în pace . Îl mai admir puţin dar cu gândurile destul de depărtate apoi revin şi mă pregătesc să ies din magazie fiind mulţumit că m-am răcorit puţin. Mai am un pas până să ies şi văd un copil ce se joacă . Am ieşit ! Însă s-a întâmplat ceva ce pe mine mă sperie foarte tare ca şi cum aş fi trecut pe lângă moarte. Merg puţin, sunt foarte speriat, observ că sunt într-o altă lume însă cunoscută mie. În faţa mea e o stradă largă , vazută doar prin filmele fantastice, cu maşini moderne şi mai observ blocuri din sticlă, foarte înalte. Întorc capul şi văd o înaltă clădire ce scrie " Hotelul Plevnei". Simt o palmă pe umăr şi nu e altcineva decât Mihai care îmi spune: - Mai vrei CD-urile cu Enigma ? Mă uit lung la el şi după ce-i observ hainele din viitor ca şi ale mele, îi răspund foarte pierdut . După ce mă obişnuiesc cu teleportarea mea în viitor cu trei-patru decenii mă întreb dacă ce a fost în trecut nu a fost decât un vis ...



Asfaltul Somnul societăţi plânge că e mic dar a uitat că e vară. Eu îmi respect programul având o oră de când m-am trezit, fiind ora unu dimineaţa . Liniştea mai e certată de câte o maşină iar cafeaua continuă să se răcească în singurătatea ei. Unghiile ataşate de degete se miră de tastele grăbite iar influenţa monitorului asupra camerei e roză . Încă nu am aprins lumina de când m-am trezit, grăbindu-mă spre calculator pentru a-mi termina un ansamblu de idei bizare. Ideile curg fară gramatică apoi îi dau o pauză calculatorului în timp ce genunchii mei se grăbesc pentru a păşi pe hol . Bucătăria luminată de iluminitatea ştiinţei este întreruptă de le conversaţie cu aburul răcit de cafea. O pată din cafeaua neagră este aruncată într-o sărmană şi strânsă cană. Uşa balconului se sperie şi se deschide la îndemnul piciorului. Bucătăria se uită curioasă în balcon dar este oprită de uşa acestuia. Stelele sunt cuminţi iar omenirea uită să se mai întoarcă pe partea cealaltă, pentru a schimba ritualul sforăitului . Maşinile de toate dimensiunile în investiţii sunt stopate pe o parte şi pe alta, de multe ori sărutându-se cu trotuarul, a asfaltului larg, inspirat din bulevardul rătăcit ce nu se termină . Nici bine liniştea sponsorizată de cafea nu intră în mine şi am parte de un fenomen: deodată pietrele din asfalt se desfac. După ce se desprind uşor una de cealaltă, încep a se ridica până la doi metri, acoperind toate maşinile chiar dacă erau şi pe trotuar. Pietrele ieşeau de sub maşini, apoi le înconjurau. În timp ce se ridică aceste pietre se face un praf de un metru în plus. Maşinile au fost acoperite în totalitate iar praful le protejează. Începe a se auzi zgomote ca şi cum pietrele se izbeau una în alta sau în maşini în timp ce degetele leşină iar cana simte o căzătură sticloasă de la etajul unu. Observ cu gura deschisă, cu urechile mirate si tot speriate, cum praful, după trei minute, începe a se lăsa uşor. Intră până în pietrele ce coboară şi ele. Văd din blocul despărţit de trotuar cu opt metri, cum înălţimea pietrelor ridicate au un metru şi jumătate. Deodată se izbesc cu viteză în jos . Asfaltul şi-a revenit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, până şi gropile tot acolo au rămas numai că maşinile toate au dispărut . Mişc capul în direcţii diferite prin secunde diferite, toate maşinile au fost mâncate de asfalt, îmi spune limba speriată. Nu e nicio mişcare de vreun obiect din societate, iar eu mai rămân nemişcat vreo trei sferturi de oră apoi îmi dau demisia de reporter pentru fenomene în direct şi intru în bucătărie, certând-o că se holbează prea mult cu lumina ei. O ucid printr-un buton iar când intru în cameră calculatorul era închis. După ce stau vreo oră prin întuneric, omenirea-şi aduce aminte că trebuie să se trezească şi accept chestiile verbale a ei, mai mult particulare. În acea dimineaţă ciudată toate maşinile dispăruse din oraşul Dorohoi. Se pare că nimeni nu a observat acest fenomen iar eu nu m-am afirmat. Timp de câteva luni s-au făcut cercetări, dar asfaltul nu a mai mâncat nici o investiţie. Oraşul îşi ia adio de la cercetători, fiind controlat prin satelit de alte naţionalităţi iar localnici nu-şi mai lăsau maşinile în oraş. Circulaţia a fost întreruptă iar societatea nesigură, începe a umbla pe jos pe asfaltul blând şi viclean .

Teleportare


Crengile slabe de îngeri şi înmugurite recent de o nouă atmosferă, încearcă să nu-şi mai amintească de iarnă. Genunchiul drept se lipeşte de scândurile verzi şi vechi ascunse de tejgheaua nouă a fântânii în care palmele dorm, degetele au diferite coşmare iar aerul proaspăt de dimineaţă continuă să mă spele pentru a nu fi adeptul letargiei. Imediat pleoapele resimt fulgerul sunetelor ce troncăie visător pe drum. Societatea rurală respiră în continuare alături de vecinul Culiţă ce ascultă de conştiinţa pacifismului dotat cu o cultură nescrisă, faţa alături de pielea mea se mişcă la îndemnul vocii acestuia ce explică un salut fericit apoi îşi continuă drumul în deal spre cireşi în timp ce eu revin la liniştea filozofică. O mână cade nedureros pe simpla cană, ochii încep a visa uitându-se la fluidul fermecător ce dansează în suport apoi coboară spre dinţi iar limba mi se revoltă civilizat când sesizează grame de senzatii reci ce se pregătesc a fi înghiţite de mine. Agitaţie multă, multă prin beznă ... Suntem mulţi care atacă dar cu mâinile goale şi fără să simţim ceva. Duşmanii invizibili ne aşteapză dincolo de râul secat unde e prea întunecat. În dreapta mea aleargă Silviu, coleg din liceu, fiind îmbrăcat într-o jeacă roşie în care este agăţat şi un rucsac, eu într-o jeacă neagră de primavară. Atmosfera e plină de fum ciudat de negru ce nu-mi oferă posibilitatea de a-i vedea pe ceilalţi din grupul nostru care luptăm pentru echilibru social, chiar dacă sunt împins de mâini din spate, chiar dacă mă izbesc şi mă împiedic în ei, dar tot nu-i simt vizual ci doar pe Silviu ce prezintă un fizic disperat. Apar zgomote ciudate, ascuţite, înfioratoare de dincolo de râul secat unde este depus pericolul de care ne tot apropiem. Înaintez faţă de Silviu, iar deodată nu se mai aud zgomote pe pietriş. Îmi dau seama că membrii grupului nostru s-au spulberat chiar aproape datorită pericolului. Mă întorc speriat şi îl obeserv pe Silviu aruncat la pământ dar însoţit la abdomen de o lumină roşie. Jenunchii mei se apropie de corpul lui iar acea lumină falsă e un glonte laser. Scot glontul ce are o lungime de 11 cm şi un diametru de 1.7 cm. Ating din greşeală vârful acestuia şi simt cum el a început să-mi sugă sângele din arătatorul drept. Mă ridic rapid în timp ce glontul se strecoara printre jenunchii lui Silviu care nu-mi oferă nici un zgomot, nici un semn de respiraţie. Când hotărăsc să-l ridic de sub braţe, văd prin plete cum sutele de gloanţe izbucnesc spre corpul meu... Cana nu e golită nici pe jumătate şi o scap de la gură ca şi cum aş fi înţepat din spate, ea cazând pe lemnul verde ce îmbracă fântâna. Speriat şi străin încă cu mine, mă uit la arătătorul drept care într-adevar e plin de sânge în timp ce îmi apare bunica cu o intonaţie calmă : -Nu te-ai spălat încă pe faţă ?.....


Mingea Timpul stoarce societatea în diferite cantităţi iar primăvara caldă s-a instaurat rapid în oxigenul nostru. Mă desprind de clădirea liceului pentru a repeta ora de sport. Mersul singuratic ajunge pe teren şi admiră mingea ce este idolatrizată prin invenţia coregrafică a ei, de fotbal.Colegii liceului-şi aruncă toate energiile pe minge. Cu mâinile în buzunarele de la jeacă, privesc mişcările din partea dreaptă dedicată mingii. După ce timpul mai înghite minute, mingea evadează din teren, oprindu-se aproape de mine. Încerc să trec peste ea dar fostul coleg Ionuţ, îşi verifică puritatea decibelilor pentru a-i-o da lui. Curiosul din mine întreabă ce să facă cu ea, iar colegul intervine cu acelaşi mesaj intens. Scot mâinile din buzunar, apropii ochii de ea apoi pielea degetelor se împaca cu mingea şi o despart de carnea betonului. Mâna dreaptă îmi asigură ajutorul de a o arunca, iar pantoful se răzbună acru şi o izbeşte în sus. Colegii admiră şi se miră pentru că am produs aceasta mirare. Mingea tot urcă, tot urcă, parcă nehotarâta să coboare. Continuă să fie atrasă de aer în timp ce eu mă apropii de prietenii din liceu. Ochii o simt cât un punct. Gâtul începe a fi afectat. „În sfârşit coboară", şoptesc colegii terenului. Tensinuea din noi observă albăstrealea ei. Ne dăm în spate în aşa fel încât să fie un cerc bucuros între papucii noştrii. Balonul albastru nu mai are dimensiunea respectivă iar betonul aşteaptă să o recunoască. Urechile noastre descoperă un concert agresiv dintre ea şi aer. Se apropie şi cade în interiorul nostru. Mingea albastră devenise mai mare decât înainte. Când atinge terenul de sport, se respinge puternic în aer. După ce trece de nivelul capului meu, văd că ai mei colegi au înţepenit, nu se mai pot mişca şi nici pleoapele nu mai clipesc. Culoarea terenului, hainelor, feţelor chiar şi a aerului se transformase. Era un amestec dur de gri metalizat şi albastru cu influenţe deschise. Hainele mele erau acealeaşi ca şi acum câteva secunde cât şi culoarea corpului meu. Mă dezlipesc din acel loc, iar corpul meu mi se plimbă printre colegi. Nu se miscă niciunul, ochii zboară peste ei şi primesc acelaşi răspuns. Cladirile gri, cerul la fel cât şi oamenii de afară curţii liceului, prinşi de nemişcare. Mingea se hotăreşte să cadă pe lânga mine. Explozia de decibeli dintre ea şi beton mă readuce în realitate, în cromatismul naturii. Terenul respinge mingea. Palmele mele de fost portar o atrag şi-i asigură securitate. Mă uit la colegii nemişcaţi. Mă aplec şi îi garantez mingei puţină piatră, atunci apare lumina de acum câteva minute. Mingea nu vrea să se murdarească de teren şi o ridic. Mă îndepărtez de stâlpii sculptaţi în fier de degetele omului şi arunc mingea cu mâna dreaptă pe terenul de sport. Ţin ochii închişi pâna când se izbeste de gardul de fier, apoi se opreşte. Continuu sa merg spre sala de sport în timp ce aud colegii: „Dă-ne mingea ca să batem henţul !"

Clipitul
Cotidianul primăvăratic de după amiază conduce omenirea, în timp ce saturaţia mea transpiră prin a se plimba în liceu, pentru a comunica mai original cu profesorul de istorie. Paşii au tăiat jumătate din parter, îndreptându-se spre elevii de serviciu. Cu zâmbetul aruncat, obligat, înţeleg că el e în cabinetul de istorie sau în cancelarie. Mă îndrept spre cancelarie, răsare un profesor, iar eu îi arunc respectabil un salut artificial. Forţa de frecare scapă de el, iar mâna mea dreaptă leşină pe uşa cabinetului. Uşa bătrână de atâta neîngrijire începe a flutura holul singuratic în noi principii cu decibeli plânşi de scârţială. Holul nu se bucură prea mult de pachetul de soare tocmai intrat pentru că intervine umbra mea. Clasa e, într-adevăr, plină în linişte, dar goală în senzorii trimişi din carnea omului. Umbra nu se mişcă pentru câteva secunde pentru că sunt nedumerit. "Nu am întârziat, citeşte calm gândul şi am să-l aştept." Opresc eliminarea de pachete de soare pe hol, folosind puţini newtoni pentru a lipi uşa la loc. După ce o lipesc clipesc iar deodată respiraţia se opreşte corpul meu devenind nemişcat… Totul e în albastru încântător, chiar şi lumina are o nuanţă deschisă de albastru, identificându-se după umbra şi intensitatea culorii. E o realitate albastră. După ce respir mai clipesc odată, dar nu revin la realitate. Apare o nouă schimbare ce constă într-un cadru gri. Rămân nemişcat, speriat cu gânduri întunecate. Ochii mă dor şi trebuie să clipesc, ca apoi ei să admire o atmosferă verde. Catedra e verde, tavanul este un verde deschis luminat, parchetul e cu un verde mai închis. Această atmosferă plânsă mă oboseşte, îmi pun mâinile la ochi şi îi ţin strânşi. Îi deschid. Răsuflu uşor, am revenit la realitatea normală. Uşa se deschide, mă întorc, iar profesorul Manole mă întreabă înflăcărat: -Ce faci, tinere ? Îi arunc un zâmbet trist şi îi dau un răspuns ca pentru cei ce mă înţeleg: - Nimic deosebit ! Îmi pune mâna pe umăr şi ne îndreptăm spre catedră, în timp ce clasa este deranjată de decibeliii noştri. După cinci minute, el îşi aduce aminte că trebuie să-mi aducă un ziar. Iarăşi rămân singur, în timp ce uşa se lipeşte. Trebuie să clipesc, dar mi-e frică ! Încep a mă obişnui cu această clasă roz şi nu mai sunt atât de stresat, observând acum materialul maro. După ce clipesc, buzele admiră societatea materială vopsită în mov, galben, violet, oranj, grena, până când răsare în clasă profesorul. Am revenit la normalul multi-colorat. Iau tot ce e pe catedră şi-l rog pe profesor să mergem la bibliotecă. După câteva zile mâncate de mine, intru iar în clasa singuratică. Aceeaşi realitate venită în şir indian cromatic. De atunci am început să nu mai intru în acea clasă, mai ales când era singură. Am intrat şi în alte clase când erau singuratice, dar numai în cabinetul de istorie aveam parte de acest fenomen.

Revelionul

Dau flacăra mai mică, îmi iau de pe masă o cană cu un volum de 250 de grame, mă îndrept încet spre aragaz şi iau ibricul, gazda cafelei amare. Ibricul răsuflă uşor, pentru că a scapat de chinul de care are mereu parte, însă această răsuflare se îndreaptă calm spre mine; astfel simt cafeaua fără să o beau. Se formează o mică cascadă între ibric şi cana care se odihneşte pe masă. Cascada durează doar câteva secunde, vinovată fiind cana prea mâncăcioasă de cafea. Opresc răspândirea artificială a luminii din bucătărie, închid uşa şi mă îndrept spre balcon. E o dimineaţă de decembrie, mai exact pe la jumătatea lui, într-un an, pe la începutul mileniului III, ceasul e aproape de 2:45…
Înlătur puţin perdeaua de la geamul balconului, deschid cu mâna stângă geamul, mă aşez cu coatele pe marginea acestuia şi încep a gusta şi a număra gramele de picături ale cafelei. Afară totul e aşa cum nu este de obicei, atmosfera deneagă totul faţă de ceea ce se întamplă ziua. Liniştea şi fineţea aerului blând conduc peste tot. S-au auzit câteva izbituri de la oamenii care fac curăţenie dar nu a durat mult şi astfel a dispărut tot răul. Maşinile sunt în stare de letargie absconsă.
Asfaltul se bucură de libertatea ce o stăpâneşte fără probleme, stâlpii se lasă conduşi de gravitaţie şi de mulţumiri interioare, pentru că în ei e liniştea, şi nu poluarea sonoră de zi, care le ajunge până peste gât. Blocurile sunt mult mai stăpâne datorită comunicării între ele, care nu e bruiată de gurile oamenilor ce îţi inspiră invidie şi dependenţă de banul care devenise oxigenul existenţei lor. E o atmosferă ce-i permite sufletului să-i mai placă viaţa aşa cum e ea, chiar şi pe pamânt, făcându-te să uiţi de gânduri cotidiene.
Mai înghit o picătură din cafeaua ce îmi frige limba, dar nu mai bag în seamă acest lucru. Sunt într-o stare de somnolenţă, însă nu vreau să mai am parte de acelaşi somn, ca atunci când mă trezesc să simt că am făcut un păcat jalnic, fiindcă că am dormit şi că nu am venit cu nimic nou. Încerc să simt altfel aerul de afară, e un aer turist asemănător celui de la munte. Respir adânc. Când respir, aproape totul se trezeşte în corpul meu, parcă m-aş trezi după 17 ore de somn, posedând o energie care îmi dă puteri de viaţă.
Expir cu regret pentru aerul pe care l-am respirat, aceste fiind o adevarată energie împotriva somnului. Mă trezesc de-a binelea după ce bag în mine acest aer turist şi beau mai bine de un sfert din cafea. Îmi îndrept privirea în sus; la început, văd deja câteva stele-una chiar mai sus de blocul din faţa mea; ridic mai tare capul, până ce reuşesc să observ tot cerul.
De necrezut, ceea ce văd şi simt în acest moment parcă aparţine irealului. Cerul, trasparenţa frumosului, e gazda unui număr infinit de stele care, la prima privire, mă determină să uit de realitate şi să dau noroc cu mâna posibilului. Uit să mai beau din cafea, rămân pentru mult timp blocat, ochii clipesc din când în când pentru a nu pierde frumuseţea covorului de stele care e aşternut pe bolta deschisă. Continuu să rămân blocat, şi cu privirea spre acea minunăţie de covor, simt din ce în ce mai mult cum sufletul meu se linişteşte.
După un moment, nu-mi mai simt atât de tare corpul, stelele care întraseră oarecum în mine mă determină să fac parte din ele,să fiu printre ele, să aparţin acestei familii infinite. Trăiesc mult cu acest sentiment, stau nemişcat simţind cum sufletul trăieşte aici, pe pământ. Toate acestea se întâmplă până când se aude un camion care se apropie tot mai mult de mine şi care mă aduce la realitate şi urât, uit de stele, uit să privesc pamântul datorită poluării sonore de camion de prin anii '80.
Nu numai pe mine m-a deranjat din acel spectacol real pentru o altă realitate, dar a deranjat atât stâlpii cât şi strada, blocurile care se bucurau de acest fenomen, chiar şi maşinile ce erau în acea letargie parcă infinită şi care visau ce se întâmplă deasupra lor. Tot acest camion a reuşit să-mi aducă aminte de timp, de cafea; simt durerea coatelor lăsate pe marginea balconului trezind în mine o conştiinţă pe care nu o mai avusem de mult timp.
Beau din cafeaua rece, observ orăşelul trist fără instalaţii deosebite, doar câteva care plâng prin nişte vitrine, arătând toate la fel, conştiente că sensul lor nu poate fi îndeplinit.În timp ce bag cafeaua în corpul meu şi continuu să observ acest oraş , câteva idei se frământă dureros în gândirea mea… Mă întreb de ce acest oraş nu are parte de frumos , de ce omenirea nu poate lua legătura cu posibilul, de ce nu are dreptul la o supravieţuire adevarată, de ce oamenii sunt nişte victime ale materialismului, fiind clasaţi în pozitia lucrurilor şi de ce sunt ajutaţi numai de această existenţă plană a materialului, adică a lucrurilor numite bani, iar valoarea e recunoscută numai în basme.
Apropii pentru a nu ştiu câta oară cana de buze, dar aceste gânduri mă determină să nu-mi termin cafeaua. Îmi las capul puţin în jos, în aşa fel încât să nu mai văd cerul, îmi schimb puţin poziţia corpului, a coatelor şi simt cum marginea cănii mi se lipeşte tot mai mult de buze. Devin trist, închid ochii, stau aplecat câteva momente, îndepărtez cu greu marginea cănii de buze-picături din rădăcini ale materialismului şi răului sub forma invidiei şi crimei, buze care au luat decizii puternice asupra omenirii, decizii care fac parte din puţinul aşezat pe incultura frumosului. Nu mai respir ca înainte. Deschid puţin ochii şi îmi curge o lacrimă sprijinită de gravitaţie; nu ajunge jos, ci în puţina cafea amară ce nu mai fu atât de bine ţinută de degete. Nu înţeleg de ce a curs această lacrimă, motivele rămân ascunse. Ridic corpul puţin, capul mai tare, îmi vine o idee. Mi-o imaginez şi arată deschisă la suflet. Din idee: trebuie să fie oprit curentul electric din oraşul Dorohoi, iar noi, oamenii să ne adunăm sub forma luminilor roşii scurte şi lungi, a laserelor, să ieşim afară şi să vedem ploaia de lasere ce duce spre cer, facând astfel, legătura cu stelele; oraşul acesta să fie schimbat odată cu omenirea lui, numai dacă va fi în stare să facă acest lucru. Asta pentru ca omenirea să comunice şi să ia contact prin razele expuse pe cer, iar invidia să dispară, lăsând ca moştenire comunicarea şi acceptarea ideilor bune; astfel, acest oraş avea şansa să devină un altfel de oraş. Această idee m-a calmat, sper că poate peste câteva zile se va realiza şi mai meditez puţin la ea. Asfaltul începe iarăşi să nu mai fie liber, stâlpii s-au trezit supăraţi că iar vor simţi acelaşi lucru, maşinile uită letargia pe care au avut-o, aerul turist este dat afară de aerul stăpân din oraşul care abia se trezise. Blocurile simt o mică durere datorită creaturilor din interior ce s-au trezit. Deja mă simt defavorizat, străin, iar scăparea mea este de a pleca. În sfârsit, termin ultima gură de cafea amăruie, îndulcită de mica lacrimă venită din nevoia de încredere şi înţelegere izvorâte din interiorul meu, pentru a se extinde exteriorului.
Mă uit pentru ultima dată spre cer, dar observ că deja e colonizat de norii proaspăt sosiţi din activităţile omului. Închid geamul de la balcon şi dau perdeaua în locul ei, deschid finuţ uşa de la balcon, ca apoi s-o închid în aşa fel încât să nu se simtă. Mă îndrept spre masă pentru a lasa acea cană ce le-a ţinut de urât mâinilor şi buzelor mele şi pe care o aşez cu grijă fix în locul de unde fusese luată. Încă nu e zi; nu mai aprind becul în bucătărie, mă apropii de aragaz pentru a băga cafeaua care mai rămase în ibric şi care-l incita să nu-i fie sete. Îl iau cu amândouă mâini, el se bucură de parcă ar fi un copil părăsit şi l-ar fi găsit mama lui, iar acum el nu mai este singur şi în pericol.
Marginea ibricului rece îmi atinge puţin jumătatea frunţii; se scurge încet micul râu de cafea în corpul care se pregăteşte pentru dormit. Râul se termină şi las ibricul tot cu amândouă mâini, ca pe un copil pe care l-am adormit şi care trebuia aşezat în pătuţ. Încerc să nu produc niciun decibel la contactul cu aragazul, adică să nu trezesc copilul; îmi pun întrebarea dacă îmi va reuşi ideea cu laserele… Mă întorc la 80 de grade, mă deplasez drept spre uşa de la bucătărie, apropii mâna de broasca uşii, încerc să activez muşchii degetelor care au încălzit cana şi au apărat-o de gravitaţia totală. O mică apăsare a degetelor determină deschiderea uşii, ajung în hol, dar nu mă mai întorc pentru a închide uşa, căci a dormit destul şi acum va fi nevoită să asculte poluarea uşilor vecine ce sunt deschise într-un mod mai original de către vecini, ca mai târziu să-şi povestească bârfele-uşă cu uşă, astfel ajungându-se şi uşa de la parter să ştie povestea uşii de la etajul patru. Încep a activa mersul, dar nu simt nici o forţă de frecare a aerului din hol. Ajung în cameră; ştiu că uşa camerei nu a dormit-ca şi mine, sărmana, e supusă unei transformari bio-materiale, adică aceea de a nu dormi noaptea respectând ritualul proprietarului; ziua, în nici un caz nu va avea succes să doarmă, datorită poluării uşilor vecine, produsă în urma bârfelor. Încearcă să se uite cu milă la mine, pentru că am adus-o la o autoabrutizare-materială, dar în acelaşi timp se uită cu ciudă, ştie că nu o bag în seamă, căci în noaptea următoare va urmări evoluţia aerului din casă.
Îmi schimb puţin coordonatele capului datorită întoarcerii lui către obiectul material ce măsoară timpul având acele consecutive, adică acea iluzie de timp ce măsoară ora 5 şi 30 de minute, oricum, poziţie destul de prietenoasă cu mine, şi până la urma urmei, acele nu se simţeau singure, astfel trecându-le somnul. Mă deplasez direct la calculatorul deschis, care a stat toată noaptea treaz şi care în interior îşi continua visele virtuale. Mă las puţin condus de gravitaţie pentru a mă aşeza pe scaun, mai aştept puţin până ce calculatorul îşi salvează visele, promiţându-i că-l voi lăsa mai târziu în liniştea lui. Peste câteva momente, degetele mele încep să navigheze tastatura ; se observă un simpatic vals obţinut prin contactul clapelor de tastatură şi pielea susţinută de muşchii ce încep a visa. Încetul cu încetul de la vals se ajunge la house, la trance, mai apoi la puţin rock sau un country vesel. Ochii mei observă prin scris ideea imaginată în memoria lor, idee trecută pe la vamă, adică pe la gândire. Ultimul gen de muzică creat de clapele tastaturii şi de degete e un blues, probabil că degetele se îndragostiseră de clapele care habar nu aveau de această iubire şi care nu ştiau că erau seduse de nişte degete cu suflet. În sfârşit, ideea ajunge cu bine în. Îi transmit un pupic virtual calculatorului ca să doarmă bine, iar visul să aibă o coregrafie, mult mai sentimentală în imaginaţie. Părăsesc scaunul obosit de mine, mă las condus spre coordonatele patului şi mă aşez pe el care nu mă băgă în seamă pentru că e foarte ocupat cu somnul, fiind obişnuit să doarmă singur. Mă întind pe pat ca şi cum m-aş întinde într-un sicriu şi îmi arunc plapuma pe mine. Închid ochii şi peste câteva secunde intru în lumea somnului, dar simt că parcă totul moare. Trec câteva ore, omenirea e activă în obişnuitul ei sens. Aerul din casă e schimbat, se murdăreşte, dar duş nu prea are cum să facă, iar pâna la puritatea interioară va trebui să aştepte până noaptea târziu. Încep a mă plictisi de dormit, muşchii mei încă mai fac yoga, urmând actul de telepatie reciprocă pentru trezire. Azi, când m-am trezit fizic, nu am mai simţit acelaşi lucru - adică să fi fost păcat pentru somul trecut prin mine. Mai pierd ceva timp, mă deplasez până la liceu, e ultima zi, întreb câţiva prieteni dacă mai au lasere, răspunsul fiind pozitiv. Creierul meu, ca de obicei, e în concediu şi ziua trece cum ar trece o secundă.
Peste câteva zile, într-o dimineaţă când fulgii stăpânesc oraşul, apare pe câteva stâlpuri, din importante zone ale oraşului, mesajul: " Revelionul-începutul comunicării voastre cu cerul prin ajutorul laserelor, asta numai datorită vouă. Totul va fi pentru altceva – o schimbare şi o adevarată recunoaştere a valorii oraşului. Meritaţi mai mult !!! ". Chiar dacă mesajele rezistaseră până la miezul zilei, magazinele nu prea mai cunoşteau laserele.Totul e aşa ca înainte. Mi-am publicat această idee şi pe internet, am vorbit cu câţiva prieteni din locuri diferite din Dorohoi, în jur de 35, dar în ultima zi nu am mai dat de ei, luând legătura cu un fotograf pentru a fi alături de eveniment. Primarul aflase de această soluţie artistică, spunând că va lua măsuri, dar în mod secret. În acea seară de revelion, după ora 22, ies din oraş, deplasându-mă pe Dealul Polonicului, din afara oraşului, unde pot să observ aproximativ întreg oraşul. Stau singur, dar sunt înconjurat de stele, însă atmosfera de afară nu e atât de luminată fizic, are un aer liniştit, ca şi în acea seară ce se odihnea deasupra oraşului admirată din balcon, propunând să facă revelionul în oraş, fiind prea târziu pentru a merge în alt loc. Se apropie ora 23, inima e din ce în ce mai stresată, încep să nu prea mai fiu stăpân pe mine… nu mă simt prea bine, mă ridic în picioare. Forţez puţin mâna dreaptă şi o las uşor să intre în buzunarul de la geacă. Scot laserul. Îmi dau mănuşa jos, prind mai bine laserul şi îi poziţionez o direcţie adecvată. Mă uit la ceas pentru ultima dată, se face 23:00. Simt o lipsă de sprijin din partea prietenilor.
Cu curaj, apăs pe buton ! Laserul se observă pe cer fix în momentul când se întrerupe curentul electric din oraş. Am rămas puţin blocat, fix ca în momentul când am văzut cerul din acea noapte, dar acum e realitate ! Se naşte o surprindere veselă în sufletul meu văzând că totul e întuneric şi existenţa se vede numai din laserul meu, care apără oraşul. Încep să ridic mâna, raza laserului e îndreptată pe cer, fix la perpendiculara ce atingea imaginar centrul oraşului. Tot oraşul e întunecat, stelele au dispărut, singura lumină rămâne încă a mea. Oamenii nu înţeleg de ce s-a întrerupt curentul electric; zăpăciţi, îşi aprind brichetele, chibriturile, iar unii aragazele. Se izbesc unii în alţii, se izbesc în pereţi, se împiedică şi nu ştiu pe unde să apuce. Cobor puţin raza, o ridic peste câteva momente fâcând de câteva ori acest lucru. Oamenii încep să-şi ferească perdelele, jaluzele să le ridice, observând lumina laserului neclar, datorită distanţei. S-au speriat la început, dar acum reuşesc să se controloze.Toţi cei care îşi cumpăraseră lasere se duc pe ghicite să le caute, aprizând lumănări în timp ce alţii se îmbracă mai gros pentru a ieşi afară. Toate acestea se întâmplă într-un sfert de oră, până ce se clarifică situaţiile. Laserele sunt găsite pe sub dulap, pe sub paturi şi încep a ieşi afară. Eu ţin cu încredere mâna întinsă continuată de lumină, ştiind că se va întâmpla ceva. Începe să apară o altă rază de laser, dar din zona opusă mie; imediat mai apare una în stânga alta în dreapta, formându-se o cruce. Fericirea se eliberează văzând că sunt sprijinit ! Am unit luminile care pur şi simplu acopereau sub formă de cruce, oraşul. Dintr-o dată, observ din ce în ce mai multe lumini. Apare în spatele meu fotograful; îmi făcuse o poză pe neaşteptate. Am început să fiu mulţumit într-o cantitate mai mare în interior, mai ales că a apărut şi el, alături de celălalte lasere ce se înmulţeau într-un mod organizat. Nu se mai uită la poziţionarea aparatului, încearcă să facă poze doar cu o mână, iar cu cealaltă mâna să mă îmbrăţişeze pe mine.Am mutat laserul în mâna stânga şi l-am prins şi eu, strigând amândoi cuvinte care nu prea reprezentau cuvinte, ci semne ale fericirii. Ridicând mai tare mâna, el mă bate pe umăr în timp ce face poze, continuând să-mi spună: "Bravo !!! Uite ce multe raze se adună ! De necrezut..... Priveşte ce frumos respiră oraşul…."
Amândoi suntem foarte bucuroşi când vedem că omenirea vrea să comunice prin acest instrument, realizându-se un tratat de pace constructivă. Nu toţi bătrânii ies afară pentru, că nu toţi pot, dar deschid geamurile şi se uită la minunatul spectacol de lumini ce reprezintă o adevarată sărbătoare a omului ce încearcă să uite de realitate, de ban, de neîncredere în limitele sale şi pentru câteva ore să mai elibereze bucuria de care nu mai avuse parte de mult timp. Acum, oamenii din oraş realizează că e un fenomen care-i va schimba ... să vezi tot oraşul întunecat şi dintr-o dată să apară sutele de raze roşii ce stăpânesc cerul, semănând cu nişte stele coborâte pe pământ.
Sunt oameni care nu se pot ridica de pe pat, sunt infirmi, dar au geamul deschis şi cu laserul în mână, reuşesc simbolic chiar să nu mai fie infirmi, să ia legătura cu oamenii pe care nu i-au văzut niciodată, să comunice prin conştiinţă Pe cer e un adevărat haos simpatic între razele laserelor, dar ele sunt conştiente că trebuie ca fiecare să se cunoască prin contact. Parcă sufletul îşi dă drumul din închisoarea vidului, eliberând odată cu el fericire şi puritate. Când te uiţi pe cer zici că ar fi venit o adevarată armată de extratereştri ciudaţi şi evoluaţi. Cei care pot să urce pe blocuri, formează un adevarat gard viu cu ramurile roşii, care se mişcă în poziţii diferite. <img src="http://photos4.hi5.com/0064/489/783/PTH9TL489783-02.jpg" > Sunt peste 5000 de lasere acum, cerul începe să capete o nuanţă roşie, dar culoarea îşi schimbă simbolul. Străzile se umplu ca şi cum ar fi revoluţie; o revoluţie a cunoaşterii valorilor oamenilor din acest oraş. Toţi rămân în acelaşi loc, în locul în care aveau cum să observe şi simţi acest fenomen al oraşului. Decât să te uiţi la televizor şi să râzi la comandă, să umbli noaptea pe aceleaşi drumuri cu aceiaşi oameni sau să te laşi condus de iluzia băuturii ce te teleportează într-o fericire cumpărată, dezordonată, mai bine participi din mai multe sensuri la acest specatacol de raze al fericirii adevărate. Să vezi la o sută de metri înălţime sau mai mult, sute şi sute de lasere se mişcă în viteze enorme pe cer neputând să urmăreşti vreuna, e ceva superb ! <img src="http://photos4.hi5.com/0067/027/427/F4ZV6H027427-02.jpg" > Oamenii îşi dau seama de acest lucru minunat spus de sufletul eliberat din vid. Nu se aud deloc petarde, tinerii, şi nu numai, au organizat acest specatocol numai în câteva momente având voinţă şi conştiinţă că trebuie să-şi schimbe viitorul. Sunt oameni care se urcă pe stâlpuri şi în copaci, în dorinţa de a simţi mai bine acest lucru, fiind mai aproape de cer cu caţiva metri, iar cu sufletul cu câţiva km. Sunt copii mici care se ţin de mână pentru a nu a ameţi de la privitul îndelungat, în sus. <img src="http://photos1.hi5.com/0071/458/400/RVq23N458400-02.jpg" > Toţi bolnavii din spital se uită la geam, folosesc oglinzi pentru a observa fenomenul. Nicio maşină nu se aude, oamenii de pe stradă nu scot nicio vorbă, nici nu îi mai interesează dacă îi doare gâtul de la privit. Acest fenomen se observă şi din periferia oraşului, iar oamenii vin în oraş, oprindu-se în locul unde puteau observa mai clar haosul bucuros de raze. Toate aceste frumuseţi se întâmplă până la ora 24:00. Eu continuu să ţin laserul îndreptat spre centrul oraşului în timp ce fotograful schimbă al şaselea film. Poziţia razei mele e puţin mai retrasă faţă de celălalte raze. Se apropie miezul nopţii. Dintr-o dată se sting toate laserele în afară de al meu. Mai sunt 6 secunde, la cinci secunde absolut toate razele clipesc spre poziţia razei mele, clipesc o dată cu secundele.
Mai este ultima secundă, văd ultima clipire a razelor. Gata ! Am trecut în următorul an.
Toţi am strigat odată de bucurie,de parcă acea strigare ar fi fost un imn al Revelionului şi al acestui oraş. Toate razele sunt îndreptate în sus, iar când priveşti la aceste lumănări cu flacăra mult mai mare, parcă îţi arată începutul de infinit. Razele reprezintă o adevărată cetate a oraşului, care este şi în cer. Numai marginea oraşului e luminată de această cetate, astfel încât să arate ca o adevărată armă pentru apărare ; armă a sufletului. Cetatea se menţine 5 minute într-o adevarată linişte aşternută, apoi toate razele coboară spre centru, formând un cerc care acoperă oraşul. Cei care se află în interiorul oraşului capătă o culoare roşie ca şi suprafaţa oraşului, acestă culoare reflectându-se în zăpada puţin îngheţată. După un timp se stinge totul, se formează pătrate, cercuri, dreptunghiuri şi se scrie numele oraşului. Cuvântul " Dorohoi" rămâne scris pe cer 4 minute iar liniştea e absorbită de întregul loc.Razele laserelor sunt reflectate şi peste pupilele câinilor care nu se mai tem de oameni dar nici oamenii de ei; unii din câinii de casă sunt luaţi în braţe, dar niciunul nu scoate vreun sunet. Se mai întâmplă să fie pisici lânga ei, dar nu contează acest lucru. Nu se fumează nicio ţigară în acest moment. Totul pare ca într-un basm din Mileniul 3, omenirea susţine şi partcipă la această expoziţie.
E trecut de 1:30, dar timpul nu mai are valoare. Se formează un semicerc cu deschiderea îndreptată spre mine şi atunci eu îmi dau seama că cei din oraş mă aşteaptă. Această formă se menţine până ce ajung în oraş, raza fiind orientată spre centrul cercului. Când ajung în oraş, observ că oamenii încep să se schimbe lăuntric în bine. Continuu să merg până în centrul oraşului. În urma mea se formează o adevărată mulţime, care însă nu avea laserele aprinse. Ajung în centru; semicercul are o rază de peste un km. Observ pe cel mai bătrân prieten al meu, de şaptezeci şi trei de ani, îmbrăcat în pijamale, ştie că eu am avut această idee, iar el a avut curajul să iasă afară şi să vorbească cu mine. Expoziţia continuă; am aflat că primarul a reuşit să facă rost de numeroasele lasere; tot el a aranjat şi cu lumina din oraş.Apar stelele şi pot lua legătura cu ele. Fac o formă de stea, foarte mare şi groasă, iar cele mici se uită la noi şi ne aplaudă cu stralucirea lor. Se luminează puţin, curentul electric din oraş apare, dar nimic nu mai are rost acum. De ce mai trebuie această lumină ? Lumea intră în case. Nu-i vine să creadă că s-a terminat, că frumosul nu poate fi veşnic, dar rămân cu această amintire pentru tot restul vieţii lor în suflet. Fiecare intră în casă, mai discută câteva ore, nu deschid televizorul, culcându-se pe la ora şapte.
Ziua e foarte liniştită, puţini oameni ies afară. După acest fenomen Dorohoiul, a devenit alt oraş. Revelionul a reuşit să fie cel mai frumos revelion din lume, acesta fiind cunoscut imediat în toată lumea, datorită ideii şi mai ales mesajului lui. Au fost publicate imagini pe internet, s-au observat şi de pe sateliţi imagini ce erau transmise direct. Oraşul începe să fie vizitat de turişti, o mare parte dintre tineri se lăsă de obiceiuri banale adunând bani pentru adevărate lasere, pentru că viitorul lor a început să se schimbe, ei fiind din ce în ce mai conştienţi.
Într-un an, oraşul va avea parte de privatizări importante, economie schimbată, valoare şi cultură recunoscută. La Revelionul următor a venit un număr mare de turişti din întreaga lume ce au făcut un adevarat spectacol cu această cultură tehnologică, aducându-se materiale care înlocuiau acele simple lasere; dar tot cel mai frumos revelion din lume a rămas…

de Andrei Alex Mihaescu

 © www.andremis.blogspot.com

2 comentarii:

ana@.fotografnunti.org spunea...

Mie imi place aia cu teleportarea,ce bine ar fi daca as-i descoperi cum sa ma teleportez......

Clubul Unesco Quasar spunea...

Buna ziua... ma bucur ca v-a placut... si as fi vrut sa fie viabila si disponibila teleportarea... sunt nerabdator sa profit de pe urma ei, dar oare mai traim pana atunci?...
Radu Chialda sunt... administrator al acestui blog

Trimiteți un comentariu | Feed

Trimiteți un comentariu



 

alex mihaescu Copyright © 2009 Premium Blogger Dashboard Designed by SAER